Традиција није непроменљива слика прошлости. Она се мења заједно са људима који је чувају, прилагођава се новом времену и добија нове облике, али њена суштина може да остане препознатљива. Управо се то може видети и у савременом животу Влаха у Србији. Поједини стари обичаји више се не практикују у облику у којем су постојали некада, али су многи и даље присутни у породичном и друштвеном животу – посебно кроз музику, игру, свадбене обичаје и велике породичне свечаности.

Фолклор је један од највидљивијих начина на који се влашка традиција преноси на млађе генерације. Кроз песму, игру и народну музику деца и млади не уче само кореографију или мелодију већ упознају део наслеђа своје заједнице. Влашка музичка традиција обухвата велики број песама различитих намена, као и специфичне облике игре и свирања, а управо су фолклорна друштва данас један од простора у којима се то наслеђе сусреће са савременим животом.

„Што се тиче обичаја, највише се негује фолклор и кроз њега разни обичаји, предање, музика, песма, плес, коло. Изузетно се поштују свадбени обичаји, обичаји везани за крштење. Код нас се доста придаје значај прославама, венчањима, свадбама, крштења, први рођендани и то се углавном слави на велико, са много званица“, каже Кристина Јурца из Кладова.

Свадбени обичаји посебно су богати примерима таквог спајања традиционалног и савременог. Етнографски записи показују да су влашке свадбе у прошлости имале низ ритуала који су се разликовали од места до места, али су укључивали окупљање породице, музику, игру и посебне улоге чланова свадбеног обреда. Неки од тих елемената временом су нестали или се изменили, док су други остали препознатљиви и у савременим прославама.

Слично је и са обичајима који прате друге важне тренутке у животу. Рођење детета, крштење, венчање и породичне прославе представљају више од самог свечаног догађаја. Они су прилика да се окупе различите генерације и да се, често готово неприметно, млађима пренесу породичне приче, песме, игре и правила понашања која су део културног наслеђа.

„Данашњи млади живе у времену интернета, друштвених мрежа, миграција и све веће културне повезаности, па традицију упознају истовремено са бројним другим културним утицајима. Зато је питање очувања обичаја све мање питање њиховог дословног понављања, а све више питање тога да ли млади у њима препознају део сопственог идентитета. Зато на пример они који одлазе одавде у иностраствно све мање знају Влашки језик, па чак и српски“ , каже Кристина. 

У савременом контексту зато се поставља једно другачије питање: не само шта је од старих обичаја преживело, већ шта ће млади из тог наслеђа изабрати да понесу даље.

Одговор се можда већ види у начину на који се традиција данас живи. Она је у песми која се учи на проби, у колу које се игра на свечаности, у свадбеном обичају који породица и даље поштује, у крштењу на којем се окупљају генерације, али и у одлуци младог човека да научи нешто што су пре њега знали његови родитељи и бабе и деде.

Традиција тако не остаје заробљена у прошлости. Она прелази из једне генерације у другу, мења облик и прилагођава се времену. А док год постоје они који у њој препознају део себе, она има могућност да остане живи део савременог влашког идентитета.

ОЧУВАЊЕ ТРАДИЦИЈЕ КРОЗ НАРОДНУ НОШЊУ, ФОЛКЛОР И РУКОТВОРИНЕ

Влашка народна ношња и традиционалне рукотворине представљају један од најупечатљивијих делова културног наслеђа ове заједнице. Њихова вредност није само у изгледу, већ и у начину израде, избору материјала и мотивима који су кроз генерације преношени са једног поколења на друго.

Традиционална одећа најчешће је израђивана од природних материјала попут вуне, лана и конопље. Основу женске ношње чинили су светли тонови, нарочито бела боја, док су вез и декоративни елементи у црвеној, црној и златној боји давали одећи препознатљив изглед. На везовима су се појављивали мотиви инспирисани светом природе – цвећем, сунцем и звездама.

Иако се оваква ношња данас ретко носи у свакодневном животу, она није нестала из савременог културног простора. Најчешће се може видети на фолклорним наступима, културним манифестацијама, фестивалима и другим догађајима на којима се представља влашко наслеђе. Тако традиционална одећа добија нову улогу: више није само део свакодневног облачења, већ постаје видљив симбол припадности и начин да се културно наслеђе представи и млађим генерацијама.

У том смислу, очување ношње није само чување старих предмета. Када млади обуку традиционалну ношњу на наступу, науче значење одређеног мотива или учествују у изради и представљању рукотворина, они традицију не посматрају само као део прошлости – већ постају њени нови носиоци.

МИТОЛОШКА БИЋА И ВЕРОВАЊА ВЛАХА

У влашком усменом предању посебно место заузимају митолошка бића која су била повезана са природом и њеним силама. Једно од њих је Мам Падури, односно „Мајка Шуме“, замишљена као дух и заштитница шумског света. Према традиционалним веровањима, њена улога није била искључиво застрашујућа – она је могла да помогне човеку који поштује природу, али и да га казни уколико се према њој односи непажљиво или непоштовањем.

У причама о Мам Падури она се јавља као чуварка животиња и биљака, а људима који се према шуми односе са поштовањем могла је показати лековите биљке, упутити их ка води или им помоћи да пронађу пут. Насупрот томе, непоштовање природе приписивало се њеној способности да човека уплаши, збуни или наведе да залута, па чак и да угрози његову стоку. Предање јој приписује различите облике – могла је бити представљена као млада жена, старица, али и као невидљиво присуство које се препознаје само по гласу.

Посебно је занимљиво што су уз ова веровања постојали и начини на које су се људи симболично штитили. Црвена вунена нит носила се као заштитни знак, док су се у шуми избегавају псовка, вика и непоштовање природе. Према предању, на пању се понекад остављао и мали дар, попут хлеба или ракије, као знак поштовања према „Мајци Шуме“.

Данас се оваква веровања углавном чувају кроз приче, усмено предање и културно наслеђе, а не као део свакодневног живота. Ипак, она сведоче о једном важном елементу традиционалног погледа на свет: природа није била само простор у којем човек живи, већ жива заједница према којој је требало имати меру, опрез и поштовање. Управо зато приче о Мам Падури и сличним бићима и данас могу бити занимљив део влашког културног наслеђа.

Коришћени извори:
„Влашка култура – традиција и обичаји“, УГ Покрет Влаха Србије.

Напомена: Превод текста на влашки језик припремљен је уз помоћ алата вештачке интелигенције.

Пројекат „Власи у Србији – савремен живот и идентитет – Vlahi în Serbia – viața contemporană și identitatea“ суфинансиран је од стране Министарства информисања. Ставови изнети у подржаном медијском пројекту нужно не изражавају ставове органа који је доделио средства.

Običai la Vlahi în kontekstul de azi

Tradiția nu-i o kîpătură neschimbată di trecut. Ea să schimbă împreună ku oamenii kare o păzesk, să potrivește ku vremea noauă și kapătă forme noauă, da esența ei poate să rămînă ku noskută. Asta să vede și în viața di azi a Vlahilor din Serbia. Unele običaiuri bătrîne nu să mai fak așa kum să făceau odată, da multe din ele încă sînt prezente în viața di familie și-n viața di obște – mai ales prin muzîkă, joc, običaiuri di nuntă și mari sărbători di familie.

Folkloru-i unu di cele mai văzute moduri prin kare tradiția vlahă să dă mai diparti la generațiile tinere. Prin kîntek, joc și muzîkă populară, kopiii și tinerii nu învață numa koregrafie ori melodie, da cunosk și o parte din moștenirea kulturală a obștii lor. Tradiția muzîkală vlahă are multe kîntece ku felurite întrebuințări, da și forme aparte di joc și di kîntat la instrumente. Tocma grupurile folclorice sînt astăzi unu di locurile unde moștenirea asta să întîlnește ku viața di azi.

„Kînd vine vorba di običaiuri, mai mult să păzăște folkloru și prin el felurite običaiuri, povestiri bătrîne, muzîkă, kîntek, dans, kolo. Foarte mult să respekă običaiurile di nuntă, običaiurile legate di botez. La noi să dă multă însemnătate la sărbători, la cununii, nunți, botezuri, la prima zi di naștere și, de obicei, astea să sărbătoresk în mare, ku mulți oameni”, zîče Kristina Jurca din Kladovo.

Običaiurile di nuntă au mai ales multe exemple despre cum să împreună tradiția ku viața di azi. În zapise etnografice să vede kă nunțile vlăhe di odată aveau multe rînduieli și obiceiuri kare nu erau la fel în toate satele, da aveau în ele adunarea familiei, muzîkă, joc și roluri anumite pentru oamenii kare luau parte la nuntă. Unele din astea ku vremea au dispărut ori s-au schimbat, da altele încă să pot recunoaște și la sărbătorile di azi.

La fel îi și ku običaiurile kare însoțesk alte momente importante din viața omului. Nașterea kopilului, botezu, cununia și sărbătorile di familie nu sînt numa evenimente di sărbătoare. Ele sînt prilej să să strîngă laolaltă mai multe generații și, de multe ori fără să să bage de samă, la cei tineri să ajungă poveștile di familie, kîntecele, jocurile și rînduielile kare fac parte din moștenirea kulturală.

„Tinerii di azi trăiesk într-o vreme ku internet, rețele sociale, mutări dintr-un loc în altu și legături tot mai mari între kulturi, așa kă tradiția o cunosk în același timp ku multe alte influențe kultúrale. De aia, păstrarea običaiurilor nu mai îi numa despre să fakă tot așa kum să făcea odată, da tot mai mult despre asta: dacă tînăru vede în ele o parte din identitatea lui. Așa, de pildă, cei kare pleakă di aici în străinătate știu tot mai puțin vlahește, da chiar și sîrbește”, zîče Kristina.

În kontekstu di azi, întrebarea îi alta: nu numa ce-o rămas din običaiurile bătrîne, da și ce vor lua tinerii din moștenirea asta și vor duce mai diparti.

Răspunsu poate să să vadă chiar în felu în kare tradiția trăiește astăzi. Ea îi în kînteku kare să învață la probă, în kolu kare să joakă la sărbătoare, în običaiu di nuntă kare familia încă îl păzăște, în botezu la kare să strîng mai multe generații, da și în hotărîrea unui tînăr să învețe ceva ce înaintea lui știau părinții, bunicii și străbunicii lui.

Așa tradiția nu rămîne închisă în trecut. Ea treče di la o generație la alta, să schimbă și să potrivește ku vremea. Și pînă kînd sînt oameni kare în ea recunosk o parte di ei înșiși, ea poate să rămînă o parte vie din identitatea vlahă di azi.

Păstrarea tradiției prin portu popular, folklor și lucrături di mînă

Portu popular vlah și lucrăturile tradiționale di mînă sînt unu di cele mai frumoase și mai ușor di recunoskut părți din moștenirea kulturală a acestei obști. Valoarea lor nu-i numa în cum arată, da și în felu în kare sînt făcute, în materialele kare să folosăsk și în motivele kare s-au dat di la o generație la alta.

Hainele tradiționale să făceau mai ales din materiale naturale, k-a lîna, in și konoplja. La portu femeiesk dominau culorile deschise, mai ales albu, da vîsătura și podoabele în roșu, negru și auriu dădeau hainelor un aspect aparte. La vîsături să găseau motive luate din natură – flori, soare și stele.

Chiar dacă astăzi portu ăsta rar să mai poartă în viața di toate zilele, el nu o dispărut din spațiu kultural di azi. Cel mai des poate să să vadă la spectacole di folklor, manifestări kultúrale, festivaluri și alte evenimente unde să arată moștenirea vlahă. Așa, portu tradițional capătă o întrebuințare noauă: nu mai îi numa îmbrăcăminte di fiecare zi, da devine un semn văzut al apartenenței și un mod prin kare moștenirea kultúrala să arată și la generațiile tinere.

În sensu ăsta, păstrarea portului nu-i numa păstrarea unor lucruri bătrîne. Kînd tinerii îmbrakă portu tradițional la un spectakol, învață ce înseamnă un anumit motiv ori iau parte la făkerea și arătarea lucrăturilor di mînă, ei nu mai văd tradiția numa ka pe ceva di trecut – da devin noii ei purtători.

Ființe mitologice și credințe la Vlahi

În povestirile bătrîne vlăhe un loc aparte îl au ființele mitologice legate di natură și di puterile ei. Una dintre ele îi Mam Păduri, adică „Maika Pădurii”, văzută ka un duh și ka o apărătoare a lumii di pădure. După credințele bătrîne, rolul ei nu era numa să bage frika – ea putea să ajute omu kare respekă natura, da putea și să-l pedepsească dacă să purta ku ea fără grijă ori fără respek.

În poveștile despre Mam Păduri, ea apare ka apărătoare a animalelor și plantelor, iar oamenilor kare respekau pădurea putea să le arate plante bune di leac, să-i ducă la apă ori să-i ajute să găsască drumu. Dimpotrivă, kînd omu nu respekă natura, să zîče kă ea putea să-l sperie, să-l zăpăcească ori să-l fakă să să rătăčeaskă, ba chiar să-i facă rău la vite. În povestirile bătrîne ea putea să apară în mai multe chipuri – ka o femeie tînără și frumoasă, ka o bătrînă, da și ka o prezență nevăzută kare să auzea numa după glas.

Interesant îi kă, împreună ku aceste credințe, existau și feluri simbolice prin kare oamenii să apărau. Firul di lînă roșie să purta ka semn di apărare, iar în pădure să evita înjurătura, gălăgia și lipsa di respek față di natură. După povestirile bătrîne, uneori să lăsa pe un butuk și un mic dar, k-a pîine ori rakie, ka semn di respek pentru „Maika Pădurii”.

Astăzi, astfel di credințe să păzăsk mai ales prin povești, predanie și moștenire kultúrala, nu ka parte din viața di toate zilele. Totuși, ele arată unu lucru important din felu în kare oamenii di odată vedeau lumea: natura nu era numa locu unde trăiește omu, da o lume vie față di kare trebuia să ai măsură, grijă și respek. Tocma di aia poveștile despre Mam Păduri și alte ființe asemănătoare pot și astăzi să fie o parte interesantă din moștenirea kultúrala vlahă.

Izvoare folosite:
„Vlaška kultura – tradicija i običaji“, UG Pokret Vlaha Srbije.

Notă: Traducerea textului în vlahește o pregătită ku ajutorul unui alat di inteligență artificială.

Proiektu „Vlahi în Serbia – viața contemporană și identitatea – Vlahi în Serbia – viața contemporană și identitatea“ îi sufinanțat di Ministeru Informării. Părerile arătate în proiektu media susțînut nu trebuie numaidecît să fie și părerile organului kare o dat banii.